Beijing – o poveste cu vânzători și una cu roșii primite cadou

În acele locuri din China despre care o să vă povestesc eu azi, dacă dai pe un ¨Rolex¨ mai mult de 10 dolari, te-ai păcălit. Nu conteză că ruginește după două luni: i-l dai instalatorului și-i spui – ¨Nea Mariane, asta e făcătură din China, dom’le¨, iar el zice că merg și așa și desfundă toaletele cu Rolexul la mână.

În Beijing am avut impresia că jumătate din oraș se ocupă cu vânzarea a ceva, a orice la colțul străzii. Acum, dat fiind ca Beijingul are tot atâția locuitori câți are întreaga Românie, îmi e clar că nu puteau să fie milioane de vânzători pe străzi, dar cert este că e foarte pregnant sentimentul că la tot pasul oamenii intră în sufletul tău să îți vândă lucruri.

<em>¨Măcelărie¨ în Beijing. Să nu întrebați ce tipuri de carne vând, că nici eu nu am aflat.</em>

¨Măcelărie¨ în Beijing. Să nu întrebați ce tipuri de carne vând, că nici eu nu am aflat.

Aveam, nu aveam nevoie, am cumpărat o mulțime de lucruri din Beijing. Unele, de mila sau de dragul vânzătorilor. Mă gândeam că au copii acasă și că de acolo vine disperarea lor de a lupta pentru fiecare bănuț.

Beijing5

Un fel de fast-food: îți alegi legumele, iar ei ți le pregătesc in wok.

Pe altele le-am cumpărat că mi se păreau interesante, lucruri specifice culturii lor atât de diferită de a noastră. Iar pe altele pentru că nu am scăpat de vânzători. Pur și simplu nu se dezlipeau de mine, așa că – la naiba – ¨Hai, dă chimonoul ăsta încoace și cinci evantaie și lasă-mă, dom’le în pace că am treabă¨.

Beijing7

Chinezii au obiceiul ca atunci când li se face somn să pună capul pe unde apucă și să doarmă câteva minute.

După primele zile în Beijing am înțeles că ceea ce mă duce la pierzanie sigură este contactul vizual cu vânzătorii. Cum simțeau că mă uit în ochii lor, veneau buluc după mine și nu îmi dădeau pace până când nu cumpăram ¨orice¨ – urile de care nu aveam nevoie.

Beijing6

Și ¨pita în vatră¨, made in China.

Când am ajuns la Marele Zid, ce m-a frapat a fost ¨bazarul¨ de la baza lui. Hai, că e bună, ajungem noi din România până la cel mai lung zid ce pe Terra și ne oprim la poalele lui să cumpărăm izmene, scobitori, umbreluțe și Dolce Gabbana – made in China.

Beijing18

Când am urcat pe Marele Zid, am reușit să îi ignor, dar la coborâre – nu dom’le – s-au ținut scai de mine să îmi vândă pălării. Ofertă. Mai întâi au cerut 10 dolari pe pălărie, apoi 5, 3, 1 până când am ajuns la incredibila ofertă de două pălării la un dolar. Imaginați-vă că nu am avut cum să îndes pălăriile în geamantan, așa că am călătorit până acasă – jumătate de planetă, deci – cu două pălării pe cap, puse una peste alta.

Beijing9

¨Clătite¨- made in China.

Ei, bine, după ce am pățit-o pe asta, cu pălăriile, am zis că never ever nu mai cumpăr ceva, nimic, orice de la ei. Gata! Am terminat! Trebuie să fiu dură! Să am personalitate! La naiba, mă fac pe mine niște vânzători chinezi?

Beijing3

Nici nu mai contează ce gătește, când vezi UNDE gătește. Nu am aflat dacă au și ei o ¨Protecție a Consumatorului¨, un Sanepid, ceva…

Și când să urc în taxiul care mă ducea spre aeroport…ce să vezi!? Stabilesc din neatenție contact vizual cu niște chinezi care vindeau gentuțe din acelea mici, lucrate manual, pe care le agăți de gât și în care îți pui un mobil sau ceva bănuți, ori un pachet cu batistuțe de hîrtie. Și ei încep să strige că îmi vând o gentuță cu 7 dolari. Eu le spun că nu mă interesează, și ei zic 5, 3, un dolar. Eu zic ¨Nu!¨și mă urc în taxi. Și ei îmi spun că îmi lasă două la un dolar.

Beijing4

La piață

Deschid geamul și le spun: ¨Nu cumpăr!¨. Iar ei zic: ¨Trei la un dolar!¨. Taxiul pornește și în urma mea chinezii aleargă din ce în ce mai tare și strigă: ¨Cinci la un dolar! Please, please!¨.

Beijing2

¨Taxiuri¨ chinezești.

Cred că am uitat multe lucruri din China, dar pe oamenii ăia, care alergau disperați să îmi vândă cinci gentuțe cu un dolar nu o să îi uit niciodată. Și azi, acum, când scriu, îmi doresc atât de mult să fi oprit naibii taxiul ăla și să fi cumpărat gentuțele care, poate, pentru copiii lor însemnau câteva boluri de orez!

Să știți că o să mă întorc într-o zi în China și o să cumpăr gentuțele alea! Da, da, într-o zi o să vă scriu aici, pe blog, că am făcut-o și pe asta, pentru că de atunci nu pot să îmi găsesc liniștea. Și ori de câte ori cineva vorbește despre China, amintirea asta mă bântuie.

Beijing13

După ședința foto, li s-a făcut foame.

Asta a fost prima poveste din China. A doua poveste este despre colega mea, de origine chineză, împreună cu care mă aflam acolo, într-o călătorie de serviciu. Ea vorbea perfect românește. Eram in Beijing și ea îmi povestea despre cultura chineză, iar eu o ajutam atunci când îmi cerea cu câte ceva care ținea de profesia noastră.

Am petrecut fiecare zi împreună. Și ne spuneam pe nume. Până când am aflat că ea are cu 20 de ani mai mult decât mine. Incredibil! Chinezoaicele astea nu își arată vârsta, să știți!

Beijing15

Îmi plac pantofii miresei și poșeta mirelui.

Seara ieșeam cu ea în oraș și aveam parte de explicațiile ei de ghid autorizat. Dimineața lucram împreună, și ea îmi punea o mulțime de întrebări de tot felul, care țineau de meseria noastră, dar și de gramatica limbii române, pe care ea o stăpânea așa cum aș reuși și eu, poate, să stăpânesc gramatica limbii chineze, dacă aș studia-o non-stop 250 de mii de ani lumină.

Și în ultima zi, femeia aceea a venit dimineața în camera mea de hotel. Eram cheaună, încă dormeam, i-am deschis ușa, dar mă uitam la ea cu un singur ochi. Și ea avea ceva într-o punguță albă, din alea ieftine, de supermarket.

Beijing14

I-am zis să intre, să ia loc, să facă ce vrea. Că eu fac un duș, ca să mă dezmeticesc. Și când am ieșit din duș, ea era acolo, și a scos din punguță vreo 10-12 roșii mici, din alea care la noi la piață se numesc cherry. Și mi le-a dat și a spus, cu vocea ei blândă, ceva ce m-a lăsat cu gura căscată și absolut mută de uimire: ¨Draga mea, îți mulțumesc pentru că în zilele petrecute împreună am putut să am parte de înțelepciunea ta!¨.

Acum, vă rog să mă imaginați pe mine cu ochii ieșiți din orbite de uimire, ca și când culturile din care veneam erau două comete ce tocmai se ciocniseră, iar în foaia mea de parcurs astral nu scria cum ar trebui ei să reacționez ca să mă ridic la înălțimea modestiei și a bunului ei simț.

Beijing10

Femeia asta, care îmi povestise ca nimeni alta despre Confucius și despre Tibet, care știa să recite Eminescu și Alecsandri, care într-o seară de pomină mi-a arătat cum se mănâncă rața pechineză într-un restaurant tradițional, femeia asta de o inteligență, de o delicatețe, de o bunătate și de o incredibilă generozitate, stătea în fața mea, întinzându-mi roșiile, în semn de mulțumire și respect.

Beijing12

Nu-mi cumpărase delicatese pe care să le ambaleze în cutii împopoțonate cu funde de mătase care să îți ia ochii. Ci scotea dintr-o punguliță de la supermarket unul dintre cele mai prețioase cadouri pe care cineva, vreodată, mi l-a dat cu tot sufletul său.

Asta a fost a doua lecție pe care am învățat-o în Beijing, dragii mei. Și, credeți-mă, am văzut o mulțime de lucruri pe-acolo, dar nimic nu echivalează cu ceea ce am înțeles despre China din aceste două povești.

Notă. Mulțumesc prietenei mele, Mădălina Șerbănescu, pentru că este atât de deșteaptă încât știe ce să pozeze când ajunge undeva și atât de generoasă încât să împartă și cu alții. De la ea am luat fotografiile pe care le vedeți mai sus. Mădă, meriți să primești în dar multe, multe roșii de la mine!

——————————————————————————————–

Ce ar fi dacă ați subscrie la acest blog? Promit să nu vă invadez viața cu mai mult de un text pe lună. Si nu uitati, daca v-a placut.. LIKE si SHARE. Multumesc!
    Share Button

    No Comments Yet.

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *



    Hit Counter provided by orange county divorce attorney