Cât de mult durează “pentru totdeauna”?

By Monday, December 28, 2015 7 Permalink

În primăvara anului 2013 am început să împachetez lucrurile. Mă mutam în Germania. Decizia o luasem brusc. Urma ca în trei luni să părăsesc țara, părinții, prietenii, un șef cool și un job care îmi plăcea la nebunie!

 

În plus, eram însărcinată.

 

Târam în această aventură și pe fiul meu cel mare, LOL (cel mai fericit din casă că plecăm!), care la 14 ani nu știa nici măcar un cuvânt în germană. Ca și mine, de altfel!

 

Evident, aveam un motivator puternic, care mă făcea să plec lăsând în urmă tot ce vă spun și gata să înfrunt necunoscutul: iubirea mea infinită pentru domnul Double Espresso.

 

Am  început, așadar, să împachetez. Voi, care ați trecut prin așa ceva, vă rog să îmi spuneți dacă ați simțit același lucru.

 

Eu simțeam că sunt la propriul meu parastas. Parastasul ăla la care se împart lucrurile “răposatului”.

 

Nu, nu eram tristă. Am mai spus pe blogul ăsta: am făcut o alegere. Mi-o asum. Îmi place viața mea de azi.

 

Doar că eu, la parastasul propriu, domnule!, nu știam ce să fac cu toate acareturile strânse o viață. Nici măcar nu realizasem câte lucruri am putut să strâng.

 

Și, să ne înțelegem, eu nu sunt genul care cumpără suveniruri din excursii, care lipește magneți pe frigider. Eu nu păstrez nici felicitările pe care le primesc de ziua mea. Arunc, arunc, arunc, că nu vreau să mă îngrop în lucruri  din trecut.

 

Și totuși, de unde se strânseseră atâtea lucruri? Cum am reușit – până și eu – să adun mormane de obiecte cu care, acum, la plecare, nu aveam ce face?

 

Am strâns saci cu haine. Știți, e greu să găsești persoanele potrivite care să le preia. Îți e jenă să întrebi. Că poate jignești omul. Îl faci să se simtă prost… Mă rog. Am găsit până la urmă pe câte cineva care să vină și să ia cât s-a putut.

 

Restul, le-am trimis la părinți, că poate găsesc dumnealor, prin satele din jur, oameni care s-ar bucura de o poșetuță sau un pantofior cu toc:). “Iar le trimiți la noi, mamă? Ce să facem cu ele? Am umplut balconul deja.”

 

În ciuda protestelor, le-au primit, că de-aia există părinții pe lume: printre altele, să preia toate lucrurile de care nu mai avem noi nevoie.

 

Nu îmi puteam imagina ce aveam în casă: veioze de toate marimile, formele, culorile ( că îmi place să umplu casa cu lumini și luminițe difuze), oale de toate dimensiunile ( pe unele nu le folosisem de 10 ani!), canapeaua mea crem din living (cat de mult mi-am dorit-o când am văzut-o în magazin!), hota mea cu luminițe dar și pahare, vaze, obiecte decorative, lenjerii, fețe de masă…nu avea rost să iau nimic.

 

Din mai multe motive. Nu se potriveau cu forma și dimensiunile noii case. Domnul Double Espresso le avea și el pe ale lui, care fuseseră deja instalate în Germania. Plus că, în cazul unora, aș fi plătit transportul mai mult decât dacă îmi cumpăram altele noi din Germania.

 

Până și plapuma a devenit o problemă. Double Espresso zice: “Nu are rost să o aduci! Că am cărat eu, deja, în Germania, 2 plapume făcute de mama. Nu mai avem unde le pune!”.

 

Deci: ce facem cu plapuma?

 

Mama zice: “Păi eu nu am nevoie, că am deja pentru fiecare pat. Unde să o mai pun și pe a ta? Asta e făcută special pentru tine, de bunica. Bleu, cum îți plăcea ție când erai mică!”.

 

Oooooof….

 

Cum să dau eu cuiva plapuma bleu, făcută de bunica? Și, pe de altă parte, cum să fac eu loc plapumei în Germania, unde deja se instalase regatul plapumelor soțului meu?

 

Mă uitam în jur. Nu erau simple obiecte acolo. Ci o bună bucată din viața mea.

 

Caloriferul electric… Îl luasem când fiul meu cel mare, LOL, avea un an. Era o iarnă friguroasă și îngheța copilul în casă. Abia absolvisem facultatea, aveam un salariu infim și – nu pot să uit! – mi s-a părut, la vremea aceea, că a costat o avere. Nu aveam mașină. Era un ger de crăpau pietrele. Și am târât caloriferul ăla, prin zăpadă, cu mâinile înghețate, până acasă. Oho! Ce bucurie! Aveam calorifer electric! Căldură pentru bebeluș!

 

“Nu ai de gând să aduci caloriferul nu? Că aici e cald. Îți garantez eu că nu vei suferi de frig în nicio clipă a vieții tale în Germania. Și dacă, totuși, o să spui că îți e frig, merg eu până la Saturnul din colț și îți iau unul. Numai nu căra caloriferul după tine.”

 

Și pianul… Sufletul casei mele! Mi-am dorit pian de când eram mică. Aveam o carte – de Ana Maria Cernovodeanu (cei care ați învățat pian acum 35 de ani, o știți!), și la finalul ei era desenată o claviatură. Pe “claviatura” aia desenată repetam eu “Banul Maracine”, în timp ce visam că o să am odată și odată un pian adevărat. Au trecut peste 25 de ani de când visul asta a crescut în mine. Și într-o zi, – da, da, știu, e uimitor ce o să spun acum – am primit cadou un pian vienez. Nici măcar o pianină, până la care visul meu îndrăznea să bată. Ci pian cu coadă! Cu placă de bronz. Pianul la care a cântat bunica prietenei mele. Pianul în jurul căruia familia ei se strângea de câteva generații, la fiecare sărbătoare, pianul cu suporturi pentru sfeșnice de argint, cu scăunel roșu, cu tapiserie elegantă, – Doamne – mi-a fost încredințat mie, spre păstrare!

 

Pianul ăsta, vă spun!, e viu. Când ajungeam acasă, îi simțeam mirosul. De lemn parfumat și vechi. Încerc să nu fiu patetică și nici să nu vă las impresia că am luat-o complet razna, dar …era ca și când mi-ar fi spus că e acolo, și azi, ca și ieri. Că m-a așteptat. Când eram supărată, dezlănțuia furtuna de note haotice, în afara oricărui portativ, iar când eram bucuroasă, el făcea să fie atâta armonie și frumusețe în casă!

Nici nu încăpea vorbă ca pianul să poată suporta o călătorie până în Munchen!

 

Pentru mine, momentul acela, în care stăteam în mijlocul unui ocean de lucruri, pe care eu însămi le cumpărasem – ba, pentru unele făcusem și sacrificii: le-am luat în rate, am renunțat la concedii – a fost cel în care mi s-a înfipt, domnule, în creier, povața să nu agonisești lucruri, că nu le iei cu tine în mormânt.

 

Păi eu plecam doar la 1500 de kilometri de casă și nu luam mai nimic.

 

Plecam dintr-o casă pentru care am făcut credit la bancă pe 35 de ani (dintre care, vreo 10 deja plătisem) și, da!, nu o luam cu mine. Casa aia în care eu aprindeam luminițe seara, în timp ce savuram un ceai, pe canapeaua mea crem, casa aia cu veioze de catifea de-o parte și de alta a patului matrimonial, în care adoram să mă întind și să citesc… Era casa pe care urma “să-o-am-pentru-totdeauna”.

 

Stăteam în jurul tuturor obiectelor de care trebuia să mă despart ori să le împrăștii, și gândul care îmi trecea prin cap era că, totuși, la pseudo -“parastasul” ăsta sunt privilegiată. Că pot măcar să iau cu mine câte ceva. Că am dreptul să aleg. Să îmi iau la revedere de la ele. Să decid ce urmează să se întâmple cu ele. Spre deosebire de momentul în care nu o să pot să iau cu mine nimic. Nu o să pot să aleg. Și, poate, nici măcar nu o să apuc să îmi iau la revedere.

 

Cum am spus: nu am fost tristă. Nu am simțit vreun regret. Nici pentru câte acumulasem. Nici pentru câte lăsam în urmă.

 

Doar că…

 

Momentul acela mi-a schimbat întreaga filozofie de viață legată de “agoniseală”.

 

De ceea ce merită să strângi, să păstrezi, să prețuiești.

 

De cât de important este “să ai”…

 

…și de cât de mult durează “pentru totdeauna”.

 

LATER EDIT: Răspund la o întrebare adresată de mulți dintre cei care au citit textul: da, în poză este chiar pianul despre care vorbesc. Iar buchetul de flori pe care îl vedeți este cel care m-a condus spre Domnul Double Espresso în ziua în care am spus DA:). Toate pozele de pe acest blog sunt făcute de mine (majoritatea, cu telefonul mobil, ca și în cazul de față).

Ce ar fi dacă ați subscrie la acest blog? Promit să nu vă invadez viața cu mai mult de un text pe lună. Si nu uitati, daca v-a placut.. LIKE si SHARE. Multumesc!
    Share Button
    7 Comments
    • Madalina Roman
      December 28, 2015

      :). Si zambetul asta spune multe. Sunt un om care se ataseaza de lucruri. De pijamaua mea colorata, de paturica pufoasa (pe care am cedat-o animalutelor mele, tocmai pentru ca le iubesc si vreau sa fie fericite), de setul de ceai vintage pe care mama a vrut sa-l arunce pentru ca “e de cand eram eu tanara” (ea, nu eu), de cana stramba luata din Italia, de colivia in miniatura care nu va tine niciodata o pasare prozoniera, dar stiu ca o vad pe post de suport de lumanare parfumata…”candva, cand ne vom muta si vom avea mai mult spatiu”, de ceainicul chinezesc caruia i-a crapat smaltul de la prima umplere cu ceai fierbinte, dar e asa colorat si vesel incat, “daca-l voi arunca vreodata, cu siguranta intai ii voi face niste poze artistice -d dar n-o sa-l arunc decat daca se sparge el, singur”. Pentru fiecare obiect lasat sa-mi stea in preajma am o poveste, o scuza, un scop. Nu pot arunca (spre disperarea lui Cristi, care zambeste rabdator) si asteapta declicul ala ce mi se intampla o data la 1-2 ani, in care fac curatenie si golesc sertarele.
      Totusi, citindu-te, mi-am dat seama ca as putea face asta. As putea alege, intr-o noapte, ce sa pun in bagaje si m-as muta in alta parte, fara sa duc dorul palpumei de la bunica. Pe cuvant! Am o plapuma verde, facuta de bunica-mea, special pentru mine…de acum cativa ani. Ani buni! Nu o folosesc. E prea grea, prea indesata, prea greu de dresat si, cu toate astea, n-o pot arunca. E…plapuma mea. Stii cat spatiu imi ocupa?? :).
      Da, cred ca as putea face asta, cu o singura conditie. Alegerile sa nu-mi fie dictate de nevoie, de teama sau disperare, ci de o fericire care ma mana spre ceva mai bun si mai luminos.

      • Lady Cappuccino
        December 28, 2015

        Ai scris atat de frumos, ca mi s-au umezit ochii, Madalina. Da, fericirea este un prieten atat de bun cand trebuie sa depasesti momentele astea, dificile…

        Esti, totusi, norocoasa, ca nu trebuie sa alegi acum. Ca il poti avea si pe Cristi, dar si colivia ta, pe post de suport de lumanare parfumata… Si eu am fost norocoasa, pentru ca am plecat spre fericire, din convingere si fara regrete.

        Momentul despre care vorbesc m-a schimbat foarte mult. A fost un declic atunci. Am inteles ca, si daca nu as fi plecat atunci…intr-o zi, oricum, urmeaza “sa plec”. Am reconsiderat lucrurile in care merita sa investesc (inclusiv, sa investesc emotii si sentimente).

        Din acel moment am inteles ca oamenii, prietenii, parintii, familia, sunt cei care conteaza cu adevarat. Stiu, toti zicem asta.Mereu zicem asta. Si credem cu sinceritate. Dar cand facem ore suplimentare la serviciu ca sa ne achitam ratele la masina, la casa sau la storcatorul de fructe…comportamentul nostru nu arata ca nu straim cu adevarat in spiritul asta.

        De atunci am redirectat “investitiile” mele. Am inceput sa traiesc. Sa caut experiente. Sa imi urmez pasiunile.

        Stiu, nici lucrurile astea, pe care le acumulez sufleteste, nu le voi lua cu mine “cand voi pleca”. Dar simt ca este mai important sa acumulez in suflet decat in casa. Simt ca o sa fiu mai fericita ca AM TRAIT, decat ca am reusit sa imi achit rata la …storcatorul de fructe.

    • Sophie
      December 28, 2015

      Dearest lady, am 7 mutari la activ. Cu fiecare mutare, incepe sa se instaleze un sentiment foarte pragmatic. De pe la nr 3-4 incolo, intrebarea devine: “Plapuma? Wtf, decat sa o tarasc eu, mai bine se bucura Y de ea. Neeeext…”
      Pentru ca nu conteaza decat ce ai in suflet… ok si poate ce ai in geanta … :))

      Te pup!

      • Lady Cappuccino
        December 28, 2015

        Draga Sophie, dupa cum zici, sentimentul asta pragmatic ma face azi sa judec majoritatea achizitiilor prin prisma raspunsului la intrebarea:”Daca maine mi-as face bagajele, as lua obiectul asta cu mine?”.

        Daca ai vedea ce boem traiesc!:)

        Si, da, stiu ca lucrurile pe care le port in suflet le voi lua cu mine pretutindeni. Asa ca ma straduiesc sa adun doar lucruri frumoase si de valoare acolo (ca sa nu car prea mult balast cand va trebui sa port sufletul de colo colo prin lume:)).

        Te pup si ma bucur ca ai citit textul meu!

    • Diana
      January 24, 2016

      Sunt din Bacau dar plecata de mult timp de acolo ; am avut si eu o pianina cu clape de fildes si da, tin minte o carte: era mai lunga , avea “Luci soare,luci”, “Tamburina” , ” Ceata lui Pitigoi” ,”In gradina cu alune” si altele .
      Va ador blogul.

      • Lady Cappuccino
        January 24, 2016

        Wow! “Lucici,soare, luci!”, nu pot sa cred. Aveam vreo sapte ani cand mi-a cumparat-o tata. Eram la Slanic Moldova, in concediu:). Si l-am tot batut pe tata la cap… Si pana la urma a zis ca o cumpara daca invat toate cantecele de acolo. Nu cred ca am reusit vreodata sa le invat:). Ma bucur tare ca citesti blogul! Sper sa revii! Sper sa mai schimbam impresii!

    • nitu marianw
      October 7, 2016

      Si eu parca te vad in ziua cununiei cite emotii aveai !

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *



    Hit Counter provided by orange county divorce attorney