De ce ¨Lady Cappuccino¨?

Povestea sună cam așa…

Ani de zile nu am avut răgazul, cheful, dorința de a bea cafea. Am fost atât de bolnav-absorbită de munca mea, de ideile mele, de proiectele mele, încât până și timpul în care dormeam mi se părea o pierdere imensă.

Pentru mine, care am energie în mod natural și nu am avut vreodată nevoie de adjuvanți, cafeaua părea uneori o expresie a dorinței oamenilor de a trândăvi. De a prelungi o pauză la serviciu. De a dispărea din birou când ai mai mare nevoie de ei.

Vă puteți imagina? Până la 38 de ani, cred că nu am băut, în total, mai mult de 10 cafele.

Apoi am ajuns într-un moment în care am decis să am timp pentru mine. Și am hotărât să învăț lucrul ăsta: să am timp pentru mine.

Am mers într-o dimineată, înainte de serviciu, în prima cafenea ieșită în cale cu gândul să stau liniștită, fără să mă gândesc la mormanele de hârtii care mă așteptau pe birou și fără să butonez telefonul.

Cafeaua – beah! – mi se părea îngrozitor de amară. Ce naiba or fi găsind oamenii ăștia plăcut la ea?!

Simțeam că pierd timpul. Timp în care aș fi putut să fac ceva util. Cum ar fi, să rezolv mormanele de hârtii de pe birou. Sau să butonez telefonul.

Îmi venea să mă ridic. Să plec. Să fug. Picioarele mi se mișcau nervos, sub masă.

Nu îmi plăcea.

Prețuiam ideile mele mai mult decât pe mine însămi.

Așa că îmi doream să fiu în locul în care mă pot ocupa de ideile mele. Acolo, printre stivele de hârtii. Să am grijă de marile-mele-nimicuri.

Nu știu dacă este un lucru rău sau bun să fii atât de îndrăgostit de idei încât să uiți de tine. Doar că eu încercam să văd cum este viața privită din cealaltă perspectivă. Să pot să compar. Să pot să găsesc un răspuns.

Zile la rând am revenit în cafenea.

Concluzia mea a fost că nu poți să te bucuri cu forța de lucruri pentru care nu ești pregătit.

Poți să mimezi fericirea, poți să încerci să îi păcălești pe cei din jur că ești un om relaxat, poți – chiar – să te străduiești din răsputeri să îți faci mai puține griji și să îți asumi mai puține responsabilități. Dar pentru ca tu, în interiorul tău, să simți că ești fericit îi relaxat…ei bine, până la asta este un drum lung, pe care nu poți să îl parcurgi cu forța.

Am renunțat, atunci.

Din fericire, peste câțiva ani, a venit un moment în viața mea în care totul s-a așezat foarte firesc. Întreaga mea viața s-a reorganizat cumva.

Iar lucrurile pe care le valorizam, și-au schimbat ierarhia în mod natural. A fost momentul în care mi-am pus întrebarea despre care am scris aici.

Iar în acel moment, am simțit pentru prima dată plăcerea de a bea un cappuccino. Bucuria de a sta într-o cafenea.

Savoarea de a fi doar tu cu tine însuți, la întâlnirea mediată de o ceașcă.

În zilele libere, stau și câte două ore cu ipadul în brațe și cafeaua alături.

Uneori, în cafenea, scriu pe acest blog. Povestesc despre ceea ce experiementez aici, în Germania, țară în care locuiesc acum. Despre ceea ce experimentez ca mamă (a Juniorului Oak și a Tânărului LOL) , ca soție (a domnului Double Espresso)  și ca prietenă a unor oameni minunați.

Despre experiențele mele în restaurantele Michelin (poate că nu mulți aveți pasiunea aceasta, însă eu o am, nu pot să mă abțin nici chiar atunci cînd bugetul lunar sare în aer, așa că o să vă servesc și vouă niște porții din felia asta a mea de viață).

De fapt…scriu despre mine. Pentru că eu sunt suma tuturor acestor experiențe prin care trec.

În alte zile, lucrez, citesc, scriu, învăț.

Însă toate astea le fac cu un cappuccino pe masă, care reconfirmă zi de zi pactul prin care eu am consimțit să mă bucur de viață.

Ieri am mers ca de obicei în cafenea, într-un loc în care mi se întâmplă să merg foarte des, și am avut supriza ca – fără să mă întrebe ce doresc – chelnerul să vină direct cu un cappuccino la masă și să mă anunțe zâmbind, cum numai un italian știe să o facă: “Lady, cappuccino!”.

Mi s-a luminat fața! Am zis în gândul meu: “Da, eu sunt Lady Cappuccino, exact cum a spus italianul ăsta! Și exact așa o să îmi numesc blogul!”

I-am zâmbit, cum aș fi zâmbit îngerului care mi-a dat cea mai grozavă veste.

Vestea că sunt pe drumul cel bun…

—————————————

Ce ar fi dacă ați subscrie la acest blog? Promit să nu vă invadez viața cu mai mult de un text pe lună. Si nu uitati, daca v-a placut.. LIKE si SHARE. Multumesc!
    Share Button

    No Comments Yet.

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *



    Hit Counter provided by orange county divorce attorney