Mă scuzați, am treabă: mă grăbesc spre Marile-Mele-Nimicuri

Eu sunt mai multe într-una. În linii mari, sunt cel puțin două într-una. Una – destul de complicată. Iar alta – destul de normală cât să își dea seama ce anormală sunt eu, cealaltă.

Eu, cea complicată, detest să pierd timpul cu lucruri care nu au un scop și care nu aduc valoare în amărât de scurta mea viață.

Eu fug ca din pușcă pe culoarele companiei de teamă să nu fiu prinsă în vreun small talk despre copii, rețete, familie, soți, șefi, colegi.

Nu înțeleg de ce oamenii își povestesc la serviciu visele, de ce vorbesc despre serbările copiilor, despre soți,soții, soacre, cumnate și despre ce au gătit în week end.

Cea normală din mine zice că oamenii fac asta pentru că, hai să fim serioși!, nu ne-am născut toți ca să studiem Kant și să analizăm Nietzsche!

Până la urmă – zic eu, normala – e bine să știi să trăiești simplu, să te bucuri de o rețetă de papanași și să dezbați cu năduf ieșirea la bere a bărbatului cu gașca lui de prieteni imaturi.

Poate că mie, celei complicate, îi e ciudă că nu poate să trăiască simplu. Că mintea mea – a complicatei – caută mereu. Chiar dacă nu întotdeauna găsește.

Că nu are odihnă, că scormonește, răscolește, își face singură de lucru și nu își dă răgaz, ca și când viața ar fi prea scurtă și ea, mintea asta, trebuie să găsească habar-nu-am-ce, habar-nu-am-de-ce.

Îi e ciudă complicatei de mine că i se pare că o încurcă oamenii și rețetele lor papanași – la naiba! – și ce buni sunt papanașii! Da, de-aia mi-e ciuda! Că pentru mine papanașii nu au gust. Pentru mine până și papanașii devin subiect de dezbatere. Sunt gata oricând să fac filozofia papanașilor. Să studiez anatomia papanașilor.

Și iată-mă pe mine, complicata, fugind pe culoarele companiei de oameni care nu vor să îmi facă niciun rău, ci doar să îmi împărtășească o bucurie a vieții, o tristețe a vieții, o banalitate a vieții, un extraordinar nimic al vieții!

Fug cu vinovăție, pentru că, pe de altă parte, tipa aia simplă din mine știe că lucrurile spre care fug, ideile a căror sămânță vreau să o rumeg cu plăcere, ca pe cel mai important lucru din Univers, invențiile neinventate la care visez, creațiile necreate care îmi ocupă mintea sunt la fel de ¨nimicuri¨ precum papanașii celorlalți. Și totuși, eu, complicata, nu vreau să admit.

Nu, domnule, eu fug spre nimicurile mele!

Și pentru că sunt ale mele, devin importantele-mele-nimicuri!

Mă văd pe mine, într-o zi, septuagenară, invitată în vizită de vecina mea, de care acum fug, când o aud pe scări, pentru că știu că veșnic are câte o ¨rețetă de papanași¨ să-mi servească. O rețetă de-o jumătate de oră azi, o rețetă de două ore mâine, și uite așa, dacă nu fug, în vreo 20 de ani de vecinătate, ajung să dau vecinei mele vreo șase luni din viață doar ca să aflu rețete de papanași.

Și în momentul acela, când, poate, nu o să mă mai grăbesc nicăieri, o să accept o invitație la ea.

Vecina mea va pune pe masă, cu mâna tremurândă, o farfurie cu papanași. ¨Serviți, vecină! O viață m-am străduit să învăț cum să fac papanașii ăștia perfecți¨.

Iar eu o să fiu uimită! Că oameni atât de simpli pot face lucuri atât de simple. Și că lucruri atât de simple și deloc filozofice, precum papanașii, pot fi și ele – la naiba! – duse la perfecțiune.

O să mă uit la ea ca și când aș vedea-o prima dată. O să mă uit la papanași ca și când nu aș fi știut până atunci că există.

Și eu? Eu cu ce o să o servesc atunci? Mâinile mele tremurânde ce or să pună vecinei pe masă, ca un trofeu, la care eu am muncit o viață ca să îl aduc la perfecțiune?

De aceea mă grăbesc. Spre ideile mele încă nerumegate. Spre invențiile mele încă neinventate. Spre creațiile mele încă necreate.

Poate am noroc să pun și eu pe masă ceva în ziua aceea, cu mâna tremurândă: ¨Serviți, vă rog, vecină…¨.

—————————————————————————————————-

Ce ar fi dacă ați subscrie la acest blog? Promit să nu vă invadez viața cu mai mult de un text pe lună. Si nu uitati, daca v-a placut.. LIKE si SHARE. Multumesc!
    Share Button
    2 Comments
    • Madalina Roman
      October 9, 2015

      Citesc si plans – la naiba! – cu asa bucurie, tocmai pentru ca mereu m-am simtit vinovata ca nu imi plac “papanasii” altora, ca fug de retetele lor si, in cazul in care nu i-am putut inventa pe ai mei, departe de asistenta, am preferat sa nu gatesc deloc. Si m-am simtit vinovata pentru ca fug constant de “papanasii” cu cafea, consumati inutil la terase, cu prietene (doar sa ne vedem), ca nu-mi plac musafirii, ca ma dau grabita cand strada imi deschide oportunitati pentru small talk-uri, ca las telefonul sa sune fara sa raspund, cand cineva avid de conversatii suna doar sa intrebe “ce mai faci?”. Acest “Doar sa vad ce mai faci?” a fost mereu ceva-ul pe care jumatate din mine nu l-a putut intelege (in timp ce cealalta jumatate a soptit timid ca e un gest firesc. Al oamenilor!)
      Am crezut mereu ca in tristeti si in fericiri suntem, mereu, singuri. Imi tainuiesc fericirile, iar cand cad, ma deschid doar celor pe care i-am stiut mai mari si mai tari decat mine. Pentru ca atunci cand cad, nu-mi fac bine mangaierile, ci punctele de vedere rationale, ascutite si obiective.
      Si am mai plans si pentru ca am vrut de atatea ori sa scriu asa, despre toate astea, insa am amanat mereu. Nu mai aman :).
      E bine sa plangi uneori, mai ales de bucurie, cand vezi ca mai sunt si altii carora nu le plac papanasii si sunt atat de ok cu asta! 🙂

      • Lady Cappuccino
        October 9, 2015

        Mada, am citit cu mare bucurie comentariul tau. Si eu m-am regasit perfect in ce ai scris! Si eu am inteles ca nu sunt singura!:) Cred ca – mai mult sau mai putin – traim cu totii aceleasi spaime ca trairile noastre sunt unice si de neinteles pt ceilalti! Si vine un moment in care ni se confirma ca nu e asa.. Ca am putea fi macar doi pe planeta care vedem lucrurile in acelasi fel.. Eu cred ca pentru asta sunt bune blogurile!:)

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *



    Hit Counter provided by orange county divorce attorney