Trei ani în Germania. Ce am învățat?

Serile trecute m-am intrebat: ce s-a schimbat în acești trei ani?  Cum m-a modificat lumea în care trăiesc?

Cam astea sunt primele concluzii:

 

1. Am ajuns să planific lucrurile cu luni sau chiar cu ani înainte. Când am venit în Germania, acesta a fost primul meu șoc. Orice doream să cumpăr era adus în minim 6-8 săptămâni (căruciorul copilului, până și niște simple draperii, perdele, jaluzele…). Cel puțin în zona de sud-est a Germaniei (Munchen), unde trăiesc, lucrurile nu se fac de azi pe mâine.  Vacanțele se rezervă cu un an înainte. La planul de pensie te gândești…din clipa în care te naști:). A fost uimitor pentru mine, la începutul șederii aici, să constat că până și consultațiile medicale se stabilesc cu o lună-două înainte. Evident, dacă au fost probleme urgente, nu m-a lăsat nimeni de izbeliște.

 

2. Am învățat că vânzătoarea din mall este “Frau…”.  Și coafeza este tot “Frau…”. Mi s-a părut cam ciudat acum trei ani, pentru că pe mine, în România, mă coafa Mariana. Și dacă i-aș fi zis “Domnișoara Mariana” ar fi râs tot salonul de mine. Aici, pe ecusonul coafezei scrie “Frau…”, și dacă scrie “Frau”, citești “Frau…” și i te adresezi cu “Frau…”. Poate părea cam pompos, desuet, anacronic, dar mie a început să îmi placă. Poate că nu sunt la fel de bună prietenă cu “Frau…” cum eram cu Mariana, în România, dar “Frau…” își face bine treaba și, personal, stilul ăsta non-intrusiv mi se potrivește foarte bine.

 

3. Mănânc “apfel-…orice”. Gătesc sparanghel. Băutura populară în zona noastră este apfelschorle, un suc acidulat de mere.  Desertul cel mai des întâlnit pe aici este apfelstrudel (plăcinta de mere, care se servește de regulă cu frișcă și sos de vanilie). În trei ani, am mâncat, într-o formă sau alta, atâtea mere cât nu am mâncat, probabil, în ultimii zece ani petrecuți în țară. Iar primăvara, când este sezonul sparanghelului, tot orașul se umple cu tonete cu sparanghel. Supermarketurile amenajează standuri speciale cu sparanghel. Majoritatea restaurantelor introduc un meniu special cu ocazia asta, în care primadone sunt supa de sparanghel și sparanghel cu cartofi, șuncă și sos olandez. Nu am gătit vreodată sparanghel până să ajung aici, și, la început, tare mi-am bătut capul. Azi, zic eu, mă descurc binișor.

 

4. Am învățat că atunci când un neamț te invită la masă și îți spune că poți să aduci desertul, este vorba despre o prăjitură de casă. Nu cred că există femeie prin Bavaria care să nu fie maestră în bucătărie atunci când este vorba să facă prăjituri. La început, când eram invitați în vizită la ora 3pm, îl întrebam nedumerită pe soțul meu: suntem invitați la prânz, la cină sau la ceai?! Curând am înțeles: urma să mergem într-o vizită în care masa se umplea de prăjituri de casă, făcute special pentru venirea noastră. Nu ar putea mânca nimeni atâtea prăjituri câte face o gospodină bavareză când are oaspeți, dar am înțeles la un moment dat că, așa cum noi, românii, obișnuim să umplem masa cu aperitive, grătare (neapărat, carne de pui, de porc și mici), garnituri, salată de vinete, de boeuf, etc. de ar putea să mănânce un întreg batalion o săptămână, așa umplu nemții masa cu prăjituri. Acum doi ani am fost invitată la ziua vecinei mele și mi s-a spus că fiecare invitat (din cei 18!) urmează să aducă o prăjitură. Eu am mers la cofetărie și am cumpărat două cartoane cu prăjituri. Nu a fost moment mai jenant decât cel în care am înțeles că toți ceilalți 17 pregătiseră prăjiturile în casă. Era parte dintr-un ritual care se continuă cu schimb de rețete, degustare, complimentarea autorilor.

 

4. Nu mai suport “miștocăreala”. În România citeam uneori site-uri, bloguri și ziare online care făceau haz de situațiile ridicole și de personajele ridicole din jur. Nu mai pot să citesc așa ceva. Uneori, seara, am încercat să intru impreună cu LOL, fiul meu cel mare, pe un site popular de umor, care ne amuza odată. După câteva minute l-am întrebat: “Pe tine te amuză?!”. “Nu!”, a spus el. “Nici pe mine!”. Pur si simplu nu mai pot să văd că unii oameni sunt ridicoli, iar alții iși pierd timp să scrie sau să citească despre lucruri ridicole, dublând sau triplând astfel cantitatea de resurse care se alocă pentru lucruri sterile.

 

5. Nu mă mai miră când oamenii din jur intervin atunci când copilul meu plânge pe stradă. Când micul Oak a plâns pentru prima dată isteric în buricul Munchenului pentru că domnul Double Espresso nu a vrut să îi cumpere alune trase în zahăr ars (care miros fantastic, au un gust delicios, dar cu care el, la doi ani și jumătate ai săi, se îneacă de fiecare dată), am fost uimită că oamenii s-au strâns imediat în jurul nostru și au început să ne întrebe ce se întâmplă. Ba, unii chiar ne și trăgeau la răspundere (“Copilul vă spune clar că dorește ceva. De ce nu sunteți atenți la ceea ce vă cere?”). Vă imaginați că în acele momente, în care oricum ești tensionat pentru că încerci să calmezi copilul, doar de conversații cu cei din jur nu ai chef. Îți vine să le zici: “Domnule, aveți copii? Știți cum e?”. De când sunt aici, m-am obișnuit cu asta. Știu că ori de câte ori copilul meu plânge, oamenii din jur intervin. Dacă li se pare suspect, sună la Protecția Copilului.

 

6. Nu mai mi se pare firesc să îmi dau copilul la “pregătire”. Când am ajuns aici, unul dintre primele lucruri pe care am încercat să le fac a fost să îi găsesc fiului meu cel mare, L.O.L., profesori cu care să facă pregătire. Am intrat în panică atunci când cunoscuții din Munchen îmi ziceau: “Ce pregătire? Nu cunosc niciun profesor care să facă pregătire! Copilul meu nu face pregătire”. În România, ajunsese să facă o școală paralelă.  Azi, ideile mele sunt la polul  us. Dacă vrea cu adevărat să învețe, copilul meu o să studieze manualele din scoarță în scoarță. O să citească suplimentar, o să își întrebe profesorii la clasă, o să consulte cărți de specialitate, o să meargă la bibliotecă. El este cel care trebuie să își dorească să învețe. Plus că este tare bine să aibă timp liber, să nu alerge ca disperatul, după orele de școală, de la un profesor la altul. Să se ocupe și de pasiunile lui, de prietenii lui, de viața lui. Și într-o zi am avut o mare supriză plăcută: L.O.L, care în România mergea fără entuziasm la pregătire, a venit din proprie inițiativă și ne-a întrebat: “Credeți că aș putea să fac și eu pregătire la germană,  de două ori pe săptămână?”. Am stat, ne-am gândit și după câteva zile am deliberat: “Ok, poți să faci pregătire. Dar doar de două ori pe lună. În rest, dacă îți dorești cu adevărat să înveți germană, te rugăm să iei cărțile și să înveți”.  Am uitat să vă pun că în următorii doi ani și jumătate el – care până la 13 ani nu a avut contact cu limba germană –  trebuie să ajungă la nivel nativ. A trecut deja cu succes de nivelul B2. Mai are o singură treaptă. Și – supriză! – nici măcar nu a avut nevoie de prea multă “pregătire”! Serios? Asta chiar nu aș fi crezut, în urmă cu trei ani!:)

Ce ar fi dacă ați subscrie la acest blog? Promit să nu vă invadez viața cu mai mult de un text pe lună. Si nu uitati, daca v-a placut.. LIKE si SHARE. Multumesc!
    Share Button
    8 Comments
    • Dia
      November 26, 2015

      Salut, si eu tot in München sunt de vreo 5 ani si jumatate. Subscriu la cele spuse de tine si as mai adauga din experienta personala urmatoarele:
      – mi-am schimbat stilul de imbracaminte: daca in Ro nu exista zi sa nu ma imbrac elegant, tocuri, machiaj ca asa cerea locul de munca si societatea, aici toata lumea e foarte relaxata in privinta asta, blugi, geaca, pantofi sport si rucsac. Asa ca proportiile s-au inversat: acum doar de cateva ori pe an ma machiez, in Ro era fix pe dos.
      – am devenit muult mai relaxata in aproape orice privinta: a copiiilor, a jobului, a problemelor in general. Asta in conditiile in care eu, olteanca, eram intr-o permanenta tensiune si stres.
      – am invatat sa merg pe bicicleta la 32 de ani si imi place mult. Mai am de exersat insa sunt pe drumul cel bun. Toti din jurul meu se minunau cum e posibil sa nu stii sa mergi pe bicicleta. Cand le-am spus ca nu stiu nici sa inot i-am lasat masca

      • Lady Cappuccino
        November 29, 2015

        Draga Dia, multumesc mult pentru completari. Da, lista este foarte lunga si ma bucur ca romanii care traiesc in Germania au completat-o atat aici cat si pe Facebook. Urmare a “valvei” starnite de acest text, canalul youtube German4Free mi-a propus sa realizam un video pe aceasta tema, asa ca in varianta video se vor regasi cu siguranta si completarile tale! Iti multumesc pentru acest lucru si sper sa revii cu placere pe blog si in viitor! 🙂

    • Maria
      November 26, 2015

      Da, subscriu Carmen la toate punctele si nu am nici macar un an in UK. Asta inseamna o societate civilizata…

      • Lady Cappuccino
        November 29, 2015

        Draga Maria, ma bucur sa am vesti de la tine pe aceasta cale. Si sper ca intr-o zi sa revii cu un comentariu mai amplu despre experienta ta in UK. Sunt foarte curioasa sa aflu cum te-ai schimbat de cand esti acolo si ce idei s-au modificat!

    • Test
      November 29, 2015

      Test.

    • cosmin
      December 4, 2015

      Hello, hello, am aterizat, am citit, insa as avea si eu 2-3 concluzii – si ma recomanda cei 8 ani de Franta (Paris), mai nou devenit cetatean (tot inginer) :-).

      Intr-adevar este o diferenta intre Romania si Germania ca si intre Romania si Franta dar cu siguranta si asta o stiu foarte bine ca este si intre Germania si Franta. Sa ne imaginam ca esti un cetatean din Italia. Pentru a-mi continua ideea te-as intreba din ce oras/zona a tarii (Romaniei) esti de origine? Trecem inapoi la Italia. Acu vei parasi Lecce sau Bari daca vrei, pentru München. E fantastic asa-i? Dar pleaca din Milano pentru acelasi oras bavarez, parca e mai putin interesant… Printre altele, cunosc un român pentru care orice rahat frantuzesc e mai bun decat Romania (e din Craiova).

      Stiu ca nu latri la cusca, insa, ti-am scris cele de mai sus datorita incrusarii unor fraze de ale tale cu distinsul comentariu al unei doamne si apoi cu “Nu mai mi se pare firesc să îmi dau copilul la “pregătire”.”

      Cred ca aici este capcana cea mare. Scoala nu e atat de stresanta ca in Romania, se tinteste foarte jos in tarile astea dezvoltate si civilizate si in concluzie, copilul tau nu are nevoie de pregatire suplimentara. Te-ai uitat intr-un manual de matematica sau fizica de liceu german si apoi in unul romanesc. Ce vreau sa spun e ca un baiat de la gimnaziu din Romania (clasa VIII-a) rivalizeaza cu clasa X-a (liceu-Germania). Apoi proba finala si-o dau la olimpiadele internationale unde Germania sau Franta nu se numara printre fruntase, iar in lotul lor sint diversi/diverse cu origini altele decat a bastinasilor tarilor pe care le reprezinta.

      Hai sa fim de acord ca scoala mediocra cum e (stiu ca si in Germania e la fel, am ceva prieteni care mi-au confirmat) isi face treaba cat de cat, insa e o problema, cultura generala! Istorie, geo-politica, geografie, (la literatura nu prea le am, insa sotia mea recompenseaza de cel putn 10 ori mai mult), capacitatea de a-si insusi un fenomen, etc… la un moment dat m-am prins care e “calitatea” scolii vestice si am trecut la pariuri. Da, am castigat multe sticle de sampanie :-). Culmea, niciodata n-am fost premiat la scoala, am oscilat intre locurile 5 si 10, un mediocru.

      In final e trist, nu pentru ei (prietenii si colegii) ci pentru ca, parinte fiind, baietelul meu de aproape 4 ani (inca nu e cazul fetitei – 4 luni) deja a inceput sa intre in hora si daca fac o comparatie intre cum se pregateste varul lui (care e in Romania, are aceeasi varsta) deja de pe acum in Romania se avanseaza mai bine. Bun, te-am plictisit cu subiectul scoala/copii, poate esti poate nu de acord, insa este un punct de vedere.

      Apoi mistocareala se face peste tot, cred ca cel mai putin in Romania, pentru ca Romania a importat produsul existent. In Franta de exemplu mistocareala depasteste orice limite, de altfel am vazut rezultatul in ianuarie 2015 (Charlie Hebdo).Iti spun toate astea, pentru ca in momentul in care am plecat din Romania, aveam impresia ca Romania e un mare jeg de necrescuti, ne-educati, prosti, idioti, tara urata, toatea ideile alea urate care sint evocate din ’90 incoace la TV si mai peste tot. Aveam 10 ani atunci :-). Iar apoi glumele devin mai putin hazlii, am spune expirate – si asta e valabil peste tot indiferent de tara, atata timp cat autorii nu schimba nimic in discursul lor.

      Planificatul lucrurilor cu ani de zile inainte? Cred ca dupa 8 ani incep sa ma obisnuiesc, nu mai imi pun intrebari, insa ma frustreaza. Ma frustreaza pentru ca se traieste foarte putin. Au disparut surprizele in viata, iar viata, fiindca totul e previzibil intr-o astfel de societate, e un pic anosta dupa gustul meu.

      Cred ca nu ai ajuns la o maturitate lingvistica si aici ma reer la limba germana. Cunoasterea libii tarii adoptive la un nivel un pic superior mediocrului, este un lucru foarte important, care te va ajunta sa testezi pe propriai piele …

      Tinem legatura si multa bafta

      • Lady Cappuccino
        December 4, 2015

        Cosmin, ceea ce ai spus tu mai sus, zic eu, este in consens cu textul meu.

        Da, corect, si eu cred ca scoala de aici este sub nivelul celei din Romania. Fiul meu urmeaza cursurile unei scoli internationale din Munchen (invata in limba engleza), deci poate ca nu sunt eu indreptatita sa vorbesc despre “scoala germana”. Am zambit cand ai spus ca nivelul clasei a Xa de aici este nivelul clasei a VIII-a din Romania. Fiul meu este clasa a Xa si verisoara lui este clasa a VIIIa si fac fix aceeasi materie. Ai perfecta dreptate! Dar in clasele a XIa si a XIIa, copiii aleg sa studieze intensiv materiile care vor fi necesare la facultate. Deci aici este un alt sistem, un alt mod de asimilare a materiei. Dar asta nu inseamna ca la finalul celor 12 clase copiii nu sunt pregatiti suficient cat sa mearga la o facultate.

        Spui despre olimpiade. Fiul meu, pe care il fac eu de ras pe net:), ca nu merita sa fie dat la pregatire, a fost olimpic national de trei ori in Romania. Stii cata munca este in spate? El ajungea sa aiba zile in care pleca de acasa la 8.00, mergea la scoala, apoi direct la clubul de informatica si ajungea acasa inapoi la 8 seara. Manca pizza, pe tastatura, la club. Ii duceam sandwichuri la scoala ca era asa de obosit ca isi uita mancarea acasa. Este foarte pasionat de informatica si probabil ca de aceea stau eu linistita: si cu facultate, si fara – va fi un programator (sau ce vrea el sa fie in domeniul asta ) foarte bun si fericit cu ce face. Deci: am ajuns aici, in Germania. Exaaaact! Cum ai spus! Am incercat sa il inscriem la cluburi de IT. Nu am gasit. Am optat la scoala pt IT ca si activitate suplimentara. Faceau la un nivel care il plictisea. Dupa un timp, a zis : “Uite, eu sunt ok! Nu e necesar sa merg la olimpiade. O sa fac programare in timpul liber, relaxat”. Ideea este ca el insusi si-a reconsiderat abordarea legata de performata. Isi doreste o altfel de viata. Fara olimpiade si medalii. O viata simpla, in care sa faca ce ii place si sa fie fericit. Il pot acuza? Am tot respectul pentru olimpici! Cum nici nu pot sa spun. Mai ales ca in cercul meu sunt multi parinti de olimpici, prieteni ai fiului meu. Dar el, fiul meu, personal, a facut o optiune. Ca nu doreste sa traga de el in sensul asta.

        Din perspectiva asta eu nici pe nemti nu ii apreciez mai putin ca au rezultate mai slabe la olimpiade ca romanii. Pentru ca pur si simplu, din ceea ce vad eu aici, ei au alta viziune legata de educatie, olimpiade, pregatirea copiilor pentru viitoarele profesii. Ma uit in jurul meu si nu vad copii tragand din greu pentru olimpiade. Multi parinti habar nu au ce sunt olimpiadele. Nu ii intereseaza.

        Eu nu spun nici ca este mai bine in Romania, nici ca sunt data pe spate de sistemul de educatie german. Sincer, cred ca in ambele tari oamenii se plang, pe undeva ca “invatamantul nu mai e ce-a fost”, ca “nu mai au copiii cultura generala”, etc. Asa cum cred ca in ambele tari exista motive de mandrie: noi, romanii, ne mandrim ca facem matematica avansata fata de nemti; nemtii…nu stiu…probabil se mandresc ca romani care fac matematica avansata aleg sa lucreze ca ingineri in Germania sau Franta. Ce vreau sa spun este ca Romania gandeste intr-un anumit fel educatia copiilor, iar Germania gandeste in alt mod. Atat!

        Eu cred ca este extraordinar, ca tara, sa ai olimpici. Chapeau! Dar cred ca este important, de asemenea, si ca societatea in ansamblu sa fie compusa din oameni care sunt ok cu ei, care lucreaza in limitele lor, care – poate – nu stiu ce sunt olimpiadele, nu au studiat in scoala matematica avansata daca au decis sa fie zidari, tamplari, instalatori, dar isi fac bine treaba acolo, pe “bucatica” aia a lor ingusta de care raspund.

        Mai departe, cum vrem sa ne educam copiii si in ce tip de societate ne dorim sa traim este strict alegerea noastra. In mod clar exista argumente pentru care, cum spui, ne dorim sa alegem scoala din Romania (crede-ma, stiu exact ce spui pentru ca prin framantarile despre care vorbesti am trecut multe nopti!). Asa cum exista motive sa credem ca nici invatamantul asta, din tarile in care suntem noi (Germania, Franta) nu o fi chiar asa de decadent, din moment ce tarile astea se numara printre cele care (inca!) dau tonul in Europa.

        Ma bucur mult ca imi citesti blogul. Si tot ceea ce ai scris aduce multa valoare dezbaterii ideilor din textul meu!

      • Lady Cappuccino
        December 4, 2015

        A, si, apropos, am venit in Munchen dupa 22 de ani traiti in Bucuresti:). Dar sa mi-as dori ca textul meu sa nu lase sa se inteleaga ca sunt bucuroasa ca, venind in Munchen, am ajuns si eu “la oras”:). Mie mi-a placut Bucurestiul si am trait o viata frumoasa si acolo. In text am vorbit strict despre adaptare, asa cum s-a intamplat ea in cazul meu.

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *



    Hit Counter provided by orange county divorce attorney